Când timpul şi spaţiul vor deveni prea mici pentru lumea în care mă încăpăţânez să mă mişc, când durerea chiar o sa mă doară urlând, atunci, doar atunci, o să aud poc, trosc, zbang (eventual smic, smac), chicotit de copii şi o să pot răsufla uşurată.
M-am tot întrebat când o să înceteze să mă mai doară, când o să încetez să mă mai gandesc, când lipsa nu o să mă mai chinuiască, cum să fac să nu mai aştept să vină. Să deschidă uşa, să simt în casă o prezenţă, chiar dacă nu vorbim. Să ştiu că e acolo. Cum să fac să am lumea mea, în afara cărţilor, să nu mă mai agăţ de casa asta cu îndărătnicie de copil căruia i se ia jucăria pentru că nu a mâncat. E absurd, în lumea mea, copiilor care nu mâncau nu li se luau jucăriile. Nu păţeau nimic. Doar mâncau la următoarea masă.
oscar fashion
Cu 29 minute în urmă
