Un om, o oamă

Adică un gând dintr-o seară, înainte să adorm, una dintre dilemele copilăriei mele. Nu înţelegeam de ce există om (pe care îl asociam cu un bărbat), dar nu există oamă (care ar fi fost deci partea femeiască a omului). Între timp dilema s-a adâncit, nu a căpătat neapărat un răspuns care să fie mulţumitor pentru copilul de odinioară. Probabil că am abandonat dilema numai pentru că la un moment dat m-am apucat să fac săpături prin curte. Îmi plăceau florile şi mereu plantam câte ceva, adoram mirosul pământului proaspăt răscolit şi senzaţia că fac ceva care se potrivea lumii oamenilor mari. Mă apropiam de ei, copiindu-le gesturile şi îndeletnicirile. Asta era pe vremea când în urma săpăturilor descopeream cioburi din vase folosite nu chiar cu aşa mult timp în urmă, dar pe care eu le atribuiam unor strămoşi fantastici. Mai descopeream cârlige de rufe, unele rotunde, pe care nu le-am mai întâlnit de atunci, fiind o formă la care s-a renunţat între timp. Asta mai era pe vremea în care eu voiam să devin arheolog (en fin, arheologă) şi mă gândeam cât de frumos ar fi fost să iau pământul la cernut în căutarea unor semne din alte vieţi.
Adică un om, o oamă, exact acei oameni care lipsesc acum mai mult decât oricând. Asta pentru că am citit-o şi pe Laura şi pentru că a declanşat pe undeva ceva din nedumerirea acelui copil care nu înţelegea de nu există şi oame. Nedumerire care a ajuns în ziua de azi la de ce sunt atât de puţini oameni.
Ceva din copilul acela care am fost cândva se miră din ce în ce mai mult când întâlneşte oameni, oame, un om. Ceva din copilul acela primeşte din ce în ce mai senin ipocrizia oamenilor, plăcerea altora de a face rău, priveşte cu ochi din ce în ce mai goi ambiţiile mărunte şi închide ochii şi urechile la toate sunetele unei lumi în care nu ştie ce mai e de căutat. Şi totuşi, e lumea copilului care voia să devină arheolog, e lumea copilului care voia sa facă liceul Brukenthal, e lumea mea, e lumea în care eu citesc mult şi înţeleg puţin, ştiu multe, dar folosesc şi mai puţine, e lumea în care eu nu mă apăr şi îi las să văd până unde pot merge. E lumea căreia îi întorc spatele, e lumea în care telecomanda mea are prea puţine butoane. Lipseşte cel mai important. Cel de turn off.
Asta pentru că mereu refuz să cred, mereu închid ochii, mereu tac, mereu fug, mereu mă ascund, mereu întorc spatele, mereu caut oamenii şi oamele unei copilării care m-a aruncat pe nedrept într-un colţ. Pentru că nu ştiu să cer, nu ştiu să fac pace, nu ştiu să semnez tratate, pentru că nu mă ridic niciodată din adormirea mea, să prind gândurile din urmă şi să le condamn pe o coală de hârtie, în întunericul unei camere în care tot ridic ziduri din cărţi şi nu le mai termin.

Muse - Resistance
Asculta mai multe audio Muzica

Moartea domnului Nelu (guestpost)

Dnul Nelu a fost vecinul meu. Timp de douăzeci şi patru de ani am schimbat cu el doar bună ziua, bună dimineaţa sau bună seara. A fost soţul Irinei şi stăteau în casa din dreapta noastră, cu care aveam perete comun. Nu ştiu dacă era bătrân sau tânăr, era bunic în orice caz şi obişnuia să se plimbe pe stradă şi să privească la noi în curte atunci când trecea prin dreptul porţii. Îl vedeam când întorcea capul şi se uita fără să se ferească cum fac unii atunci când îi surprinzi. El nu, continua să privească până când începea gardul de piatră prin care nu mai putea zări nimic. Alteori se uita cum plec, se uita la maşinile care parcau în faţa casei noastre, se uita la oamenii care veneau la noi. Îl urmărea pe tata când îl vedea prin curte şi abia aştepta să transforme salutul “Ce faci nene Nelu?” într-o discuţie pe care o lungea cât de mult putea. Îşi aducea aminte de tinereţe, poveşteste tata, de timpurile mai bune despre care vorbesc mereu cei pe care prezentul nu îi mai mulţumeşte.
Dnul Nelu a avut un accident în care şi-a pierdut un ochi şi a căpătat nişte dureri de cap puternice, despre care spunea că nu le mai poate suporta. Avea un ochi din sticlă ascuns după nişte ochelari fumurii despre care, în unele nopţi când auzeam nişte pocnituri dinspre casa lor, spuneam că îl foloseşte ca să joace pereţel.
În dimineaţa asta dnul Nelu s-a hotărât să moara.
Am aflat repede, doar cu jumătate de oră întârziere, aşa cum se află veştile în cartierele mici. Am primit un telefon de la dna Stoica, o vecină care locuieşte pe altă stradă, dar pe care o sunase dna Pascu, pe care de altfel nici nu o cunosc. E incredibilă frenezia care se creează când se întâmplă ceva, iar cel care aduce vestea are mereu în glas o superioritate care îi dă de gol bucuria că face acel anunţ. Aşa s-a întâmplat când a luat foc casa unui vecin, când a fost prins un puşcăriaş la noi în curte… La fel se întâmplă când moare cineva de moarte naturală, dar un spânzurat este o ocazie deosebită pentru orice persoană care se ocupă serios şi constant cu răspândirea veştilor.
Dnul Nelu s-a spânzurat.
Poate a considerat că lumea pe care o vedea prin singurul lui ochi e o bucată de viaţă mult prea mică, poate a obosit să se plimbe şi s-a plictisit de casele din cartierul nostru, aceleaşi drumuri până la magazinul din colţul străzii, aceleaşi amintiri din aceleaşi timpuri mai bune despre care s-a plictisit să vorbească… Închid un ochi şi privesc viaţa prin ochiul dnului Nelu. La început am senzaţia că mă sufoc, iar după câteva minute dnul Nelu este pentru minte un erou, îi privesc existenţa cu aceeaşi compasiune cu care o fiinţă cu trei ochi ar privi-o pe-a mea.
O maşină albastră cu două girofaruri şi inscripţia “Medicină legală” stă parcată în faţa casei. Un bărbat cu o agendă în mână se plimbă şi aşteaptă. Lângă el, nepotul oxigenat al dnului Nelu se plimbă în alt ritm şi altă direcţie decât bărbatul cu agendă, nu îl văd foarte bine, dar îmi imaginez că e trist. Până şi eu sunt tristă. Apar şi soţia lui, Irina, cu o vestă gri deschis şi o căciulă neagră, fiica şi soţul ei. Fac un cerc în faţa porţii şi aşteaptă. Încerc să îmi dau seama dacă plânge cineva, dar nu le disting feţele. Apare şi dnul Nelu, într-o pătură groasă maro cu model oriental, înfăşurat într-un cearşaf alb, ţinut de doi oameni în uniformă albastră, care îl aşază pe jos în spatele dubei, deschid uşile şi îl bagă înăuntru. Încerc să văd dacă plânge cineva trecerea rapidă a dnului Nelu din casă până în spatele uşilor închise, dar din nou eşuez. Îmi vine să plâng. Grupul de oameni continuă să vorbească în faţa porţii şi încerc să îmi imaginez tema discuţiei. Între timp duba pleacă, fără zgomot, fără un demaraj brusc care să atragă atenţia, doar eu de la geam analizez dispariţia ei până în cele mai mici detalii şi o urmăresc cu privirea din spatele jaluzelelor albe orizontale. Nimeni nu a întors capul după maşină. Îmi alunecă o lacrimă şi mă întreb dacă Irina a fost sufletul pereche al dnului Nelu. Cercul se răsfiră şi lumea intră în curte. Nu mai e nimeni pe stradă.
Mi-l imaginez pe dnul Nelu desfăcând emoţionat un bilet pe care citeşte fără probleme un cuvânt şi zâmbeşte. Închide un ochi pentru câteva minute, mă priveşte cu compasiune şi dispare.

Monday, monday

Pentru că e luni şi nici măcar nu-mi mai tresare vreun gând cu gândul la ziua asta. Ăsta ar fi avantajul faptului că lucrez duminica. Zilele de "weekend" îşi pierd candoarea şi se lasă frământate printre celelalte. Pentru că ziua de ieri a avut în ea ceva dintr-o căldură pe care nu am mai simţit-o de mult. Ziua de ieri se va regăsi multă vreme de acum încolo în vorbele şi scrierile oamenilor: îţi aduci tu aminte de ziua aceea caldă de noiembrie, 8 pe numele ei? Mi-aduc, mi-aduc, în ziua aia mi-a ieşit cea mai bună cafea pe care am făcut-o vreodată şi am reuşit să scriu prima scrisoare pe hârtie, după ani şi ani de tastat dement mailuri. (Ipotetic vorbind... In real life se poate şi mai bine.)
Pentru că am mai primit recomandări de cărţi, pentru că m-am întors la căutările de cărţi, pentru că m-am întors la Borges, pentru că germana nu mai funcţionează din amintirile mele din copilărie. Pentru că... mi-am dat seama că eu cred în îngeri, dar despre asta another time (Laura, sper să nu uit şi să scriu :D).
Pentru că în playlistul meu s-a mai aşezat cuminte o obsesie. De toamnă.

Tori amos - Father's Son
Asculta mai multe audio Muzica